Ce nu știați despre București…

Originally posted on Extraterestrii Printre Noi:

PERICOLELE DE SUB BUCUREŞTI

M-a facut curioasa titlu destul de interesant al acestui articol de aceea am hotarat sa citesc ce scrie. Mirarea a fost si mai mare pentru ca pe masura ce citeam mi-am dat seama de dezinformarea pe care o face in randul oamnilor si de modul subtil in care se imbraca minciuna in adevar. Nimic nou sub soare pentru ca doar acest lucru se face in ziua de azi. Va las sa cititi despre ce este vorba, iar la sfarsitul fiecarui subiect dezbatut va alatur si varianta mai putin cunoscuta.

De la un an la altul, bucureştenii se plâng tot mai mult de dureri de cap, ameţeli, stări de somnolenţă. Toate acestea au fost puse ba pe seama radiaţiilor, ba pe seama stresului, ba pe seama poluării sau a faptului că, după 1990, românii şi-au luat chiar şi câte 2-3 servicii. Unii chiar au mers mai departe…

View original 3,439 more words

Tara de dincolo de Poli – Pământul gol

Tara de Dincolo de Poli – Scribd

Download

 

Totdeauna mă uimeşte faptul că, deşi lucruri despre care am fost învăţaţi că sunt adevărate se dovedesc mai târziu ca fiind false, unii dintre noi rămân “blocaţi” pe ideea veche, greşită. Majoritatea dintre noi acceptăm ca adevărate lucrurile despre care suntem învăţaţi, doar pentru că toată lumea crede în ele. Dacă îndrăzneşti să “mergi împotriva curentului”, dacă pui la îndoiala veridicitatea axiomelor trâmbiţate oficial, cel mai adesea te alegi cu epitete specifice. De exemplu, dacă ieşi din tiparele religioase, atunci esti numit “sectant”; dacă ai o altă părere decât cea oficială despre ordinea ştiinţifică, eşti categorisit ca “visător” – în cel mai bun caz; dacă nu eşti de acord cu părerile politice, devii extremist, neo-nazist, comunist; Societatea noastră are câte o etichetă pentru fiecare tip de nonconformism.

Ştiinţa ne spune unde sunt polul nord şi polul sud: acolo unde toate meridianele se întâlnesc într-un singur punct, adică la pol. Şi totusi, nu este curios faptul că până acum, nici-o expediţie nu a reuşit să ajungă până la poli? Studiind mostre din scoarţa pământului luate de la diferite adâncimi, putem spune că Pamantul este solid – cel puţin până la anumite adâncimi. Mai ştim că temperatura straturilor interne ale Pământului creşte odată cu adâncimea – cel puţin până la nivelul la care s-a ajuns. De aceea, cu toţii presupunem că Pământul este plin, până chiar şi în mijlocul lui. Vă rog să reţineţi: presupunem.

Azi se presupune că formarea planetelor duce invariabil la acest model de “planetă plină”, ca o sferă solidă. Astronomii şi fizicienii cred că gazele se condensează gradat până ce se ajunge la forma de sferă solidă. Cu toate acestea, există şi alte posibilităţi. Pun pariu că nu le cunoaşteţi. Un studiu simplu al forţei centrifuge ar putea să ne înveţe pe toţi o nouă modalitate de formare a Pământului. Cu toţii suntem de acord că planeta se învârte în jurul axei sale (aşa se succed zilele şi nopţile). Cate Malone, autor al unui interesant articol intitulat “Pământul gol” (în sensul că nu este plin), arată că “forţa centrifugă determină forma uşor turtită (la poli) a planetei” (care deci nu este o sferă perfectă). Ca să vedem procesul de formare a planetei, ne îndreptăm atenţia asupra maşinii de spălat cu storcător centrifugal. Rufele din centrifugă (care pentru viitoarea planetă sunt de fapt gazele şi particulele solide şi lichide) sunt aruncate spre exterior aşa încât centrul rămâne gol. Centrul nu se mişcă. Aşa cum Pământul nu s-a oprit niciodată din rotaţia sa, la fel această maşină de spălat nu încetează să se rotească. Ce se întâmplă deci cu toate rufele din centrifugă dacă maşina nu se opreşte niciodată? Se vor înghesui spre centru ca să umple golul format? Niciodată. Vor continua să rămână la periferie, iar centrul va fi gol.

Multe popoare păstrează încă în folclor legende despre fiinţe din interiorul Pământului, aşa cum este cazul marilor insule paradisiace din nord prezente în obiceiurile populare scandinave, sau al poveştilor despre elfi, troli, pitici şi giganţi din folclorul Rusiei şi al eschimoşilor. Toate astea ne arată faptul că ideea unui Pământ gol nu este deloc nouă. În anul 1909, ghizii eschmoşi folosiţi de amiralul Peary în expediţia sa credeau că scopul călătoriei era descoperirea “marelui popor” din nord, din care ei s-au format. Există nenumărate anomalii sau situaţii ciudate în toate înregistrările primilor exploratori care s-au aventurat în Arctica sau Antarctica. Majoritatea celor care au pornit spre nord, în secolul 19, descriu mări de apă dulce şi o climă mai caldă cu temperaturi obişnuite, pe măsură ce înaintau spre pol. De asemenea, se fac referiri la nori de praf, zone intinse de zăpadă în care au găsit polen, păsări şi animale care migrează spre nord pentru iarnă, iar în blocurile de gheaţă au găsit vegetaţie şi chiar mamifere – considerate dispărute (cum este mamutul) – îngheţate. Chiar şi aisbergurile sunt anomalii pentru că sunt făcute din apă dulce în zone în care cantitatea de precipitaţii este sub 5 cm anual. Descoperirile făcute de dr. Frederick Cook şi amiralul Peary în 1908 şi 1909 au fost considerate neconcludente. Nu s-a putut demonstra că vreunul dintre ei au ajuns la polul nord.

Aşa cum afirmă dr. Raymond Bernard în cartea sa “Pământul gol”, o asemenea confirmare este cu adevărat imposibilă. Este deja cunoscut pentru toată lumeă că polii magnetici nu coincid cu polii geografici. Dacă Pământul ar fi plin, atunci aceştia ar coincide. Aceasta diferenţiere evidentă între polii magnetici şi cei geografici nu poate fi explicată de modelul Pământului plin, ca o sferă solidă. Explicaţia devine însă clară dacă avem în vedere existenţa deschiderilor polare (adevărate găuri în crusta planetei) care fac posibilă poziţionarea polilor magnetici undeva spre marginea acestor deschideri, aşa cum este în realitate.

În imaginea alăturată (realizată de satelitul ESSA-7 la 23 noiembrie 1968) se vede foarte clar deschiderea de la Polul Nord (în centrul imaginii). Bernard afirmă că motivul pentru care nimeni nu a ajuns până acum la polul nord sau sud este unul simplu. “Polii magnetici şi cei geografici nu coincid pentru că polii geografici se afla “în spaţiu” şi nu pe suprafaţa planetei”. Aceasta datorită deschiderilor de la poli.

Cele mai recente expeditii care au mers până dincolo de polii magnetici şi care au fost date publicităţii au fost conduse de amiralul Richard E. Byrd (din Marina SUA) în 1947 şi 1956. Ca şi celelalte expediţii conduse de Byrd (din anii 1930), acestea au rămas învăluite în mister. În jurnalul de bord şi înregistrările radio de comunicare cu echipa sa, amiralul Byrd declara în 1947 că a ajuns într-o altă lume, aflată dincolo de polul nord geografic. În timpul expediţiei din Antarctica din 1956, s-a declarat la diverse posturi de radio din SUA că “pe 13 ianuarie, câţiva membri ai echipei americane au realizat un zbor de 4320 km de la baza McMurdo Sound (aflată la 640 km vest de Polul Sud şi au survolat o zonă aflată la 3680 km dincolo de pol”. Iar pe 13 martie 1956, Byrd declara public că “această expediţie a descoperit un nou tărâm”. Mulţi americani îşi amintesc cu emoţie declaraţiile de presă de după expediţiile amiralului Byrd. Încoronat ca cel mai mare explorator al lumii, declaraţiile lui Byrd despre noul tărâm au trezit un mare interes general. Dar, la fel de repede, orice informaţie despre Byrd a dispărut. La radio nu se mai făcea nici-un fel de comentariu, aşa încât, la scurt timp, subiectul a dispărut din atenţia publicului. Oare amiralul Byrd chiar descoperise un nou tărâm? Un tărâm care să confirme o altă viziune asupra planetei decât cea oficială?

Extras din jurnalul Amiralului Byrd

Aceasta este o transcriere a jurnalului aflată pe o bandă audio şi a fost obţinută de la “Hollow Earth Society” din Australia.

“Trebuie să scriu aceste rânduri în secret şi fără lumină. Este vorba despre zborul meu în Arctica din 19 februarie 1947. Există situaţii când omul trebuie să accepte ascunderea adevărului. Nu am libertatea de a face cunoscută următoarea relatare pe care o scriu acum. Probabil că nu va ajunge niciodată la ochii publicului, dar eu trebuie să-mi fac datoria pentru ca cineva să poată citi aceste rânduri, atunci când va veni timpul. Să sperăm că lacomia unora care-i exploatează pe ceilalti nu va sta în calea adevărului.”

Jurnal de bord – tabăra arctică, 19 februarie 1947

“Dedesubt, peste tot numai gheaţă şi zăpadă. Am observat o uşoară coloraţie spre galben. Este dispersată după un model liniar. Modific direcţia de zbor pentru a observa mai bine această coloraţie. Există de asemenea şi o nuanţă roşu-purpurie a gheţurilor. Am încercuit această zonă de două ori şi am revenit la direcţia iniţială. Am verificat din nou poziţia avionului la tabara de bază. Am transmis mai departe îngrijorarea mea în legătură cu ciudatele nuanţe ale zăpezii de sub mine. Atât compasul magnetic cât şi giroscopul încep să tremure şi să se zdruncine. Nu mai putem să ne conducem după aparatele de zbor. Măsor direcţia folosind compasul optic (după soare) şi totul pare în regulă. Manetele de control răspund foarte greu la comenzi, se mişcă foarte încet. Nu se mai văd însă gheţuri. În depărtare se disting munţi. Au trecut 29 de minute de zbor şi acum se văd foarte clar munţii, nu este o iluzie. Nu am mai văzut astfel de munţi, sunt foarte mici. Schimb altitudinea la 900 metri. Întâlnesc iarăşi turbulenţe puternice. Trecem peste micii munţi şi continuăm spre nord. Dincolo de munţi se vede un mic râu. O vale prin mijlocul căreia curge un râu. Nu ar trebui să existe aici nici-o vale înverzită. E ceva anormal în toată povestea asta. Ar trebui să vedem numai gheaţă şi zăpadă. Din lateral se văd păduri pe versanţii munţilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se învârte înainte şi înapoi fără nici-o regulă”.

Reduc altitudinea la 425 de metri şi fac un scurt viraj la stânga ca să văd mai bine valea de sub mine. Este verde şi are iarbă deasă. Lumina de aici pare diferită. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la stânga şi punem ochii pe un fel de animal mare aflat în vale. Pare că este un elefant. Ba nu, seamănă mai mult cu un mamut. Este incredibil, şi totuşi se află chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de metri şi iau binoclul ca să vad mai bine animalul. E clar – un mamut. Raportez acest lucru la tabăra de bază”.

“Dau peste şi mai multe dealuri înverzite. Termometrul exterior indică o temperatură de 23 grade Celsius. Ne continuăm zborul. Acum sistemele de navigare par în regulă. Nu pot să cred! Dau să contactez tabăra de bază. Aparatul radio nu funcţionează. Peisajul este mult prea nivelat decât în mod normal. În faţa vedem ceea ce pare un oraş! Este imposibil!!!”

“Avionul pare foarte uşor şi se clatină. Sistemul de navigare refuză să funcţioneze. Dumnezeule, din lateral şi din spate se apropie nave ciudate! Au forma de disc şi parca radiază ceva din ele. Sunt atat de aproape încât le văd însemnele!”.

“Este un tip de swastika. Fantastic! Unde ne aflăm de fapt? Ce s-a întâmplat? Încă o dată verific sistemul de navigare. Nu răspunde nici acum. Suntem prinşi într-un fel de “plasă” invizibilă. Din aparatul de radio se aud pocnete şi apoi se aude o voce în engleză cu un uşor accent nordic sau germanic. Mesajul este: “Bine ai venit Amirale pe domeniul nostru. Te vom ateriza în exact şapte minute. Relaxează-te, eşti pe mâini bune”.”

“Îmi dau seama că motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afară şi acum ia un viraj. Acum începe faza de aterizare şi avionul coboară ca şi cum ar fi într-un lift invizibil. La atingerea solului avionul abia tresare. Fac o ultima însemnare în jurnalul acesta de bord. Se apropie de avion câţiva bărbaţi. Sunt înalţi şi au părul blond. În depărtare se vede un oraş din care pulsează raze de lumina de culorile curcubeului.”

“Nu ştiu ce se va întâmpla acum, dar nu văd nici-un fel de arme la cei care se apropie de noi. Aud o voce care îmi spune pe nume (cu accent german) şi-mi cere să deschid trapa avionului. Mă conformez.”

Aici se termină jurnalul amiralului Byrd. Ceea ce urmează a povestit [amiralul Byrd] din memorie pentru că nu a mai scris în jurnal restul experienţei sale – şi veţi vedea de ce. Pe scurt, iată ce s-a mai întâmplat în continuare:

1. Byrd şi ajutorul său de radiocomunicaţii, care se află cu el în avion, au fost luaţi şi duşi spre oraşul luminos care părea că este făcut din cristal.

2. La sosire, cei doi sunt separaţi iar Byrd este luat pentru a se întâlni cu “Stăpânul” care l-a informat că a ajuns în “lumea dinlăuntru” şi că să nu-i fie frică – mai târziu îl vor duce înapoi la suprafaţa planetei.

3. “Stăpânul” i-a declarat lui Byrd: “Ne-aţi trezit interesul atunci când aţi detonat primele explozii atomice de la Hiroshima şi Nagasaki în Japonia. Chiar în acele momente alarmante ne-am trimis vehiculele zburatoare (flugelrads – germ.) la suprafaţa planetei ca să vedem ce aţi făcut.” A continuat să vorbească despre 1945 şi a spus că au încercat să se întâlneasca cu americanii dar au fost întâmpinaţi cu ostilitate. De fiecare dată cand încercau, americanii trăgeau în ei şi le atacau vehiculele.

4. “Stăpânul” a explicat ca “nu avem nici-un viitor dacă vom continua cu nebunia atomică… şi că nu există nici-un răspuns în armele noastre, nici certitudini în ştiinţa noastră şi că atunci când se va declanşa războiul cel mare, nu va mai exista nici-o floare pe pământ iar toate oraşele omului vor fi nivelate, totul într-un imens haos.”

5. După aceasta discuţie despre cataclismele generate de om, Byrd şi-a luat rămas-bun de la “Stăpân” şi s-a întors la avion împreuna cu ajutorul său. Imediat au fost duşi la suprafaţa planetei în acelaşi mod în care au fost aduşi. Ei aveau însă un mesaj de avertizare foarte clar despre calea omenirii. Un mesaj pentru noi.

11 martie 1947

După întoarcerea lui Byrd în SUA, a descris (ca la orice misiune) ceea ce s-a întâmplat pe parcurs şi a adăugat în jurnalul său ceea ce urmează: ” Tocmai m-am întâlnit cu o echipă de la Pentagon. Mi-am prezentat descoperirea şi mesajul primit de la “Stăpân”. Totul s-a înregistrat. Ei l-au contactat pe Preşedinte. Sunt reţinut acum de câteva ore. Mai exact şase ore şi 39 de minute. Sunt anchetat intens de către forţe ostile şi o echipă medicală. E un coşmar. Sunt încarcerat sub strictă supraveghere conform celor mai înalte regulamente de siguranţă internaţionala ale SUA. Am primit ordin să nu divulg nimic din mesajul primit de la “Stăpân”. Incredibil! Mi s-a reamintit că sunt militar şi că trebuie să mă supun ordinelor.”

24 decembrie 1956

“Ultimii ani de după 1947 nu au fost deloc buni. Aceasta este ultima însemnare în acest jurnal. În încheiere trebuie să spun că în toţi aceşti ani am păstrat secret mesajul pe care l-am primit aşa cum s-a ordonat, deşi a fost împotriva valorilor şi moralei mele. Acum presimt venirea unei lungi nopţi pentru mine, dar acest secret nu va muri odată cu mine, ci va triumfa, aşa cum adevărul triumfă totdeauna. Este singura speranţă pentru omenire. Am văzut cu ochii mei şi m-a făcut să devin liber. Mi-am făcut datoria faţă de acest monstruos complex militaro-industrial. De acum încolo lunga noapte despre adevărul Arcticii va lua sfârşit, soarele strălucitor al adevărului va răsări din nou, iar toti cei care se află în întuneric vor eşua în planurile lor. Pentru că am vazut cu ochii mei acel tărâm de dincolo de poli, centrul marelui necunoscut”. Amiralul Richard E. Byrd, Marina Statelor Unite. A fost atins Polul Nord?

O parte esenţială a viziunii despre Pământul gol este absenţa Polului Nord. Nu este un punct pe suprafaţa sa, ci o întreagă mare cu ape calde care conduce treptat spre interiorul Pământului. Poate părea foarte “obraznică” această afirmaţie, şi poate că nu vă convine deloc, dar haideţi să vedem câteva probe în acest sens.

Primul lucru demn de semnalat este faptul că busola o ia razna dincolo de cercul polar. Cel mai umil şi renumit explorator norvegian, dr. Fridtjof Nansen, şi-a pierdut încrederea în instrumentele sale în expediţia lui către Polul Nord, şi a recunoscut sincer că habar nu are unde se găsea în tot acest timp.

Februarie 1895

După ce a coborât din nava Fram, Nansen a luat-o spre nord – pentru a ajunge la pol – cu o sanie plină de provizii şi s-a întors mai târziu prin Spitzbergen trecând prin Ţinutul Franz Joseph. Din 29 martie 1895 până în primăvara anului 1896 Nansen a fost complet dezorientat! A admis că după ce a călătorit prin regiunile foarte reci, vremea s-a schimbat şi s-a încălzit mult. Mai exact, temperatura creştea odată cu noile adieri ale vântului ce veneau dinspre nord. El spunea că odata soarele a devenit insuportabil de puternic! Nansen a făcut măsurători sonore ale apei şi a descoperit că apa era din ce în ce mai caldă la adâncime. De unde venea această apă caldă? El a întalnit animale care, după ştiinţa modernă, nu aveau ce căuta acolo. Pe 22 aprilie 1895, Nansen scrie: “Am fost foarte surprins ieri dimineaţă când am văzut urmele unui animal în zăpadă. Era vorba de o vulpe, şi mergea înspre est. Urmele erau proaspete. Ce caută o vulpe aici? Erau semne clare că nu-i lipsea hrana. Eram în apropiere de ţărm? M-am uitat în jur, dar a fost ceaţă toată ziua şi e posibil să fi fost aproape de ţărm fără să-l fi văzut. În orice caz: un mamifer cu sânge cald – la paralela 85! Înainte să ne îndepărtăm, am dat peste o altă urmă de vulpe care ducea în aceeaşi direcţie cu prima. Nu pot să-mi dau seama cu ce se hrănesc animalele astea aici, probabil că au învăţat să pescuiască crustacee din ochiurile de apă. Dar de ce să se îndepărteze de coastă? Asta mă intrigă cel mai mult. Au luat-o razna? Nu prea cred.”

O alta sursă de informare este Marshall B. Gardner care a scris “O calatorie spre interiorul Pământului” în care îl citează pe dr. Nansen în legătură cu eschiimoşii. Iată ce spune Nansen: “Eschiimoşii spun că au venit din interiorul Pământului, dar locul exact nu au putut să-l numească atunci când au fost întrebaţi de norvegieni de unde vin”. Gardner citează din al doilea volum scris de Nansen “În ceaţa nordului”: “Deja am spus că numele norvegian Skraeling dat eschiimosilor probabil a fost utilizat la început ca să desemneze zâne sau creaturi mitice. Mai mult, atunci când islandezii au dat peste eschiimoşi in Groenlanda, i-au numit troli, care este un termen vechi ce desemnează diverse fiinţe supranaturale”.

O poveste norvegiană

Willis George Emerson aminteşte în cartea sa biografică “Zeul de fum”, o poveste norvegiană. Este vorba despre doi pescari, tată şi fiu, care pescuiau cu barca lor în oceanul nordic. O furtună puternică îi aduce până la marginea deschiderii polare nordice. Era în 1829. Timp de doi ani, Olaf Jansen (fiul) povesteşte că au trăit în interiorul Pământului împreuna cu locuitorii acelor tărâmuri, care erau buni şi curtenitori, înalţi de 3,5 metri. Apoi Jansen a spus că au ieşit din interiorul Pământului pe la deschiderea sudică. Numele cărţii vine de la faptul că Ofaf a descris soarele interior ca avand o aparenţă difuză.

Tabloul complet

O descriere completă şi corectă a planetei noastre este deci următoarea: planeta Pamant este ca un balon, ca o minge goală în interior, care are două deschideri polare având un diametru de 2300 km (aflate la nord şi la sud) şi care au marginile curbate ce fac posibilă trecerea de pe o suprafaţă pe cealaltă aşa cum face o furnică când trece de pe o parte a frunzei – pe cealaltă. Grosimea peretelui planetar variază între 1.100 si 1.300 km, fiind mai mare spre poli. În centru se afla un soare interior cu un diametru de 1300 km care răspândeşte o lumină difuză.

Să examinăm fotografiile alăturate, care au fost realizate cu ajutorul sateliţilor la momente diferite de timp. Zona Polului Nord este marcată pe ambele imagini cu un dreptunghi roşu. Se observă foarte clar existenţa deschiderii polare, care nu poate fi confundată cu formaţiunile noroase fiindcă este prezentă constant, în aceeaşi zonă şi în aceeaşi formă, în ambele fotografii. Aceste dovezi foarte rare care au reusit să scape controlului strict impus de cei care au puterea mondială, arată că Pământul este în realitate gol. Acest adevăr nu mai poate fi ascuns.

O mulţime de lucruri vin în sprijinul acestui adevăr. De exemplu, când s-a stabilit ca o echipă de reporteri şi cameramani britanici de la BBC să facă o vizită în Antarctica, ei s-au confruntat cu o serie de probleme. Deşi planul initial, întocmit cu grijă cu mult înainte, includea un zbor direct din Africa de Sud spre Antarctica (care includea şi o survolare a aşa-numitei “Zone de inaccesibilitate”), au trebuit să facă unele modificări de ultim moment. Au fost forţaţi să călătorească mai întâi spre America de Sud. Odată ajunşi acolo, au descoperit că singurul zbor comercial care făcea curse spre Antarctica era operat de o companie americană, care transporta grupuri de 20 – 30 de persoane la baza americană McMurdo Station. Însă aceste zboruri se desfăşurau numai în lunile de vară, iar atunci când – în sfârşit – au ajuns la bază, britanicii au fost trataţi cu ostilitate de către americani!

Un alt fapt interesant este că, datorita “lipsei de sateliţi” de deasupra Antarcticii, toate rapoartele şi prognozele meteo pentru aceasta zonă erau realizate de la baza americana McMurdo Station. Acesta este însă un mod clar de îngrădire a scurgerilor de informaţii şi a posibilelor dovezi fotografice pe care un satelit aflat deasupra Polului Sud le-ar putea furniza, aşa cum s-a întâmplat în cazul deschiderii polare de nord.

Dar monopolul american asupra Antarcticii a mers chiar mult mai departe. A fost semnat un recent acord între mai multe state interesate, ca să nu se înceapă nici-o prospecţiune geologică sau de altă natură în Antarctica, aceasta incluzând atât mineralele cât şi petrolul.

Nenumărate dovezi vin şi din Rusia unde se gaseşte aproape constant fildeş aparţinând mamuţilor, mai ales în zonele nordice extreme situate dincolo de cercul polar. De sute de ani comercianţii vând astfel de “relicve” care se pare că abundă în acele zone. Dar acest fenomen este legat de un altul, poate mai uluitor: mamuţi întregi au fost găsiţi congelaţi în blocuri de gheaţă în Siberia şi alte regiuni situate dincolo de cercul polar. Unii dintre ei mai aveau încă în gură smocuri de iarbă verde.

Există astăzi dovezi care arată că acest perete al Pământului nu este solid şi plin de materie aşa cum se spune, ci seamănă mai degrabă cu un parmezan plin de peşteri şi tunele subterane care se interconectează; unele dintre aceste tunele conduc către lumea interioară, către interiorul Pământului. Nu pot să mă abţin şi mă gândesc acum la celebra poveste a lui Jules Verne intitulată “O călătorie spre centrul Pământului” scrisă în 1864. Acolo este descris atât de clar acest lucru, încat parcă autorul cunoştea în detaliu acele realităţi. Trebuie să amintesc aici şi uluitoarea similitudine între “povestea” aceluiaşi Jules Verne, “De la Pământ la Lună” (1865) şi prima misiune americană spre Lună (Apollo 11 – 1969). Cele doua evenimente seamănă atât de mult încât aproape se identifică, desi se afla la o distanţă de mai mult de un secol; datele furnizate de autorul francez în povestirea sa, coincid în proportie de 99 % cu cele ale misiunii americane. Ca să nu mai vorbim de uluitoarea poveste “20.000 de leghe sub mări” în care se prezintă primul submarin, Nautilus. Oare Jules Verne a avut acces la aceste adevăruri? Ipoteza coincidenţelor este exclusă.

Dar aceasta nu este totul. Falia tectonică San Andrea din California, SUA, este în centrul atenţiei şi ne poate oferi câteva informaţii uluitoare. Încă din 1950, guvernul american a trimis numeroase misiuni de cercetare a topografiei submarine a coastei de vest a SUA, concentrându-se asupra Californiei. În timp ce cartografiau zona, echipele au descoperit că placa continentală californiană este garnisită cu multe caverne şi pasaje uriaşe; unele sunt atât de mari încât un submarin poate naviga prin ele. După un timp, s-a descoperit că unele dintre ele se întindeau până sub statele Utah şi Nevada! Unul dintre submarinele nucleare care cercetau cavernele a fost avariat puternic şi s-a pierdut. Cele mai şocante informaţii descoperite cu această ocazie: cea mai mare parte din California pur şi simplu pluteşte pe ocean, sprijinindu-se de câţiva “stâlpi” naturali formaţi de aceste caverne submarine, iar falia San Andreas este rezultatul prăbuşirii unora dintre aceşti stâlpi de susţinere, care provoacă şi cutremurele în zonă.

Pentru cei care încă au rămas adepţii falsurilor repetate de ştiinţa oficială, le ofer următoarele întrebări:

1. Se poate dovedi că vreun explorator a atins aşa-numitii poli Nord sau Sud?

2. Dacă nu există paralelă dincolo de latitudinea 86 (grade), atunci cum poate cineva să ajungă la pol (care se afla teoretic la latitudinea de 90 grade)?

3. De ce vânturile nordice sunt din ce în ce mai calde pe măsură ce se avansează în Arctica?

4. De ce, dincolo de latitudinea 83 grade nord, există mare deschisă (dezgheţată) şi curenţi calzi de aer?

5. Odată atinsa paralela 82, de ce acul busolei devine brusc agitat şi inutil?

6. De ce curenţii calzi de aer menţionaţi anterior aduc mai mult praf decât orice alt curent similar de pe Pământ?

7. Dacă nu există râuri care curg din interiorul planetei spre a se vărsa în oceanul arctic, de ce la poli există atâtea aisberguri formate din apă dulce?

8. Care este explicaţia faptului că în aceste blocuri de gheaţă şi în apă se găsesc seminţe şi plante tropicale?

9. De ce milioane de păsări şi animale migratoare se îndreaptă spre nord, dincolo de cercul polar, în timpul iernii?

10. De ce vântul care vine dinspre nordul extrem aduce cu el mai mult polen şi petale de flori decât o face orice alt curent de aer de pe Pământ?

11. De ce acest polen adus de vânt colorează vizibil starturile de zăpadă pe suprafete întinse?

Dar Pământul nu este singurul corp ceresc gol în interior. Numeroase fotografii ale altor planete şi sateliti naturali (inclusiv Luna) demonstrează acest lucru prin forma şi adancimea craterelor formate la impactul cu diverşi meteoriţi. Mai mult, unele dintre ele, vizibile ca mici găuri negre, nu sunt decât pasaje şi tunele de trecere spre interiorul planetelor respective. O serie întreagă de cercetări s-au facut în acest sens. S-a concluzionat că modelul matematic care este cel mai credibil pentru a reda structura unei planete este chiar acesta: planetele sunt goale în interior. De altfel, recentele cutremure care au rezultat ca urmare a tragediei din Sud Estul Asiei, cauzate de un cutremur de 9 grade pe scara Richter, demonstrează ca peretele planetei încă mai vibreaza şi produce astfel cutremure şi în alte zone.

Leonard Euler, matematicianul de geniu al secolului 18, a demonstrat pe baza unui model matematic că Pământul este gol în interior şi că în centrul acestui gol se află un mic soare. Dr. Edmund Halley, celebrul descoperitor al cometei ce-i poarta numele, şi Astronom Regal în Anglia secolului 17, era convins că Pământul este gol. La începutul anilor 1820, americanul John Cleeves Symmes nu a reuşit să obţină de la guvern sprijin pentru expediţia sa spre interiorul Pământului. El şi-a expus ideile despre Pământul gol, afirmând că planeta este locuită în interior şi că dispune de două deschideri aflate la poli.

Recente fotografii ale planetei Marte demonstrează că, în timpul verii marţiene, una dintre calotele polare se micşoreaza foarte mult, în timp ce cealaltă creste (datorită iernii). Unele dintre fotografii arată că zona glaciară polară (pe timpul verii) se restrânge atât de mult încât lasă să să vadă un perimetru (margine) circular negru, care nu este altceva decât deschiderea polară. Aşa cum e de aşteptat, soarele interior al planetei Marte asigură acolo o climă mai caldă decât există pe suprafaţa exterioară a planetei, astfel încât la cele două deschideri polare se formează mase compacte de nori datorită întâlnirii între aerul cald din interior şi cel rece din exterior. Aşa se explică şi variaţia mare a suprafeţelor glaciare polare ale lui Marte, de-a lungul anului marţian (care este de două ori mai lung decât cel pământean). Prin urmare, pe timpul verii marţiene, calota polară dispare total, iar ceea ce se vede nu este decât o masă compactă de nori care însă nu acoperă total deschiderea polară către interiorul planetei şi lasă să i se vadă marginea.

Nu în ultimul rând, Aurora Boreală şi Aurora Australă sunt formate datorită interacţiunii particulelor fotonice emise de soarele interior cu vântul solar exterior (trimis de Soarele sistemului nostru solar) şi care ajunge în zona polară. Aceasta explică şi prezenţa aurorelor pe alte planete sau sateliti care nu au atmosferă (cum este Luna). Într-adevăr, aurorele polare au fost observate nu numai pe Pământ, dar şi pe Marte, Lună, Jupiter.

În cele ce urmează vom face o scurtă descriere a lumii interioare a planetei, aşa cum reiese din mărturiile celor care au ajuns acolo.

Oamenii de acolo sunt mândri de mentalitatea şi cunoştinţele lor superioare, mai ales că ne depăşesc în creativitate. Sunt foarte avansaţi tehnologic şi dispun de multe inventii simple şi foarte utile. De exemplu, afirmă că vehiculele lor zburatoare (pe care noi le numim OZN-uri) folosesc energie liberă (sau gratuită), referindu-se la energia spaţiului, care este prezentă pretutindeni (spre deosebire de noi care folosim ca energie combustibili concentraţi în anumite zăcăminte). Sunt cu mii de ani mai avansaţi decât noi, atât în ştiinţă cât şi în artă, pictură, sculptură. De asemenea, agricultura, sănătatea şi alte asemenea domenii sunt complet diferite de ale noastre, ei obţinand în acest sens rezultate excepţionale.

Locuitorii interiorului planetei afirmă că ei traiesc într-o deplină armonie unii cu alţii, au tot ce le trebuie şi nu există sărăcie şi nici poliţie sau războaie. Mai spun că ei cunosc orice limbă de pe Pământ iar secretele oricărui guvern al nostru sunt bine cunoscute de ei. Locuiesc acolo dinainte de Potop şi afirmă că biblia noastră a fost profund modificată de către cei care vor să-şi menţină puterea actuală. Dispun de înalte capacităţi telepatice şi sunt urmaşii civilizaţiei Atlantidei. Ne sfătuiesc să renunţăm complet la armele nucleare. Ei sunt capabili să nu permită să fie vizitaţi de către cei care sunt nesinceri sau vor să profite de pe urma lor. Cum însă actuala putere de la suprafaţă se află în mâinile unor guverne militariste şi lacome, o întâlnire oficială cu ei în viitorul apropiat este foarte improbabilă.

În comparaţie cu locuitorii din interiorul Pământului, noi, cei de la suprafaţă suntem nişte barbari, iar civilizaţia noastră este doar o stare de barbarism mecanic. Ne-au avertizat că până când nu vom renunţa complet la războaie, la armele nucleare, la sărăcie şi la exploatarea omului de către om, până când nu vom ajunge la o societate bazată pe echitate, adevăr şi dreptate, nu vom fi vrednici să fim contactaţi de lumea interioară care se află pe un nivel social, ştiinţific şi moral mult mai înalt decât al nostru.

 

Spectaculosul Ubuntu 14.04 “Trusty Tahr”/”LOIALUL TAHR”. Putere, eleganță, rapiditate, frumusețe, siguranță. Spectaculos este puțin spus.

Originally posted on Proiect Romania:

Ubuntu 14.04 "Trusty Tahr" Proiect Romania

Ubuntu 14.04 “Trusty Tahr” Proiect Romania

UPDATE: KUBUNTU 14.04,  Xubuntu 14.04, Lubuntu 14.04, Ubuntu Gnome 14.04 AU FOST LANSATE. DETALII AICI

Ubuntu, cel mai cunoscut și apreciat sistem de operare open source al momentului, a ajuns la versiunea cu numărul 14.04, mai precis, la a douăzecea lansare. Lansarea  noului Ubuntu a avut loc astăzi, 17.04.2014, puțin după ora 21:00, ora României (19:00 ora Londrei). Apropo, spre deosebire de Windows, Ubuntu, fiind Linux, este gratuit, iar utilizarea lui este gratuită și legală. O să aveți marele șoc de a constata că, deși este gratuit, Ubuntu este cu mult mai bun.

 Numele de cod ales este, de data aceasta, Trusty Tahr. Dacă ar fi să-i  traducem și să adaptăm numele, – conform tradiției acesta  trebuie să fie unul care să te facă să schițezi un zâmbet – cred că cea mai bună alegere ar fi Ubuntu 14.04 LTS “Loialul Tahr”. Tahr-ul…

View original 893 more words

Muntenii misterioşi din Carpaţii Nordici

Originally posted on Extraterestrii Printre Noi:

Începând din Maramureş şi Bucovina românească şi până prin Cehia, Slovacia şi Polonia (cel mai vestic punct depăşind spre apus Ostrava din Moravia cehă), trăieşte un amestec de populaţii care vorbesc în graiuri slave sau latineşti şi care aduc pe undeva (prin fragmentarea şi amestecul de etnii), cu enclavele romanice din Balcani.

Este vorba despre grupurile de munteni volohi, oşeni şi moroşeni (aparţinând lingvistic limbii române), respectiv cele de vlahi, gorali, lemki, boiki, dolinieni şi huţuli, ce vorbesc azi în graiuri slave, mai ales rusine (unii apreciază că rusina este dialect al limbii ucrainiene, iar alţii o consideră o limbă de sine stătătoare).

Distribuţia muntenilor din Carpaţii de NordFost-au oare toţi „carpatinii” un singur popor? Cine au fost primii, ungurii, valahii sau rusinii? Cine pe cine a asimilat? Iată câteva întrebări care încă nu şi-au aflat răspunsul…

Mons Lupi (Munţii Lupilor) şi Kaltberg (Muntele Îngheţat), aşa erau numiţi Carpaţii de nord pe hărţile veacului al…

View original 2,296 more words